Batman (1989), un clasic al genului cu supereroi

Deoarece zilele astea va avea loc premiera mult așteptatului The Batman, consider că acum e o ocazie potrivită să vorbesc despre filmul care, zic eu, a sporit cel mai mult popularitatea celebrului personaj creat de Bob Kane și Bill Finger: Batman (1989).

Orașul Gotham se pregătește să-și sărbătorească cei 200 de ani de existență, însă atmosfera festivă este umbrită de un val tot mai mare de infracționalitate și corupție. Jack Napier (Jack Nicholson), un gangster temut, suferă un accident în urma căruia rămâne desfigurat. Înnebunit de noua sa înfățisare grotească, Napier își îmbrățișează noul alter-ego, Joker, plănuind să instaureze teroarea în rândul cetățenilor din Gotham.

Însă acestuia și restului lumii interlope a Gotham-ului li se opune un alt personaj. Ascunzându-se pe acoperișurile înalte și în aleile întunecate ale orașului, un justițiar misterios instaurează și el teroarea, însă în inimile răufăcătorilor care-i asupresc pe cei nevinovați. Puțin se cunoaște despre acest enigmatic binefăcător, atât doar că poartă un costum înfiorător, care-i dă aspectul unui liliac monstruos. Din această cauză, presa din Gotham l-a denumit „Batman”. În realitate, acesta nu e nimeni altul decât Bruce Wayne (Michael Keaton), unul dintre cei mai bogați cetățeni ai orașului, aparent o celebritate oarecare și un răsfățat al soartei, însă un om care ascunde un trecut dureros și nutrește un sentiment puternic de ură față de nedreptățile la care sunt supuși cetățenii obișnuiți. Dar viața lui dublă se complică și mai mult atunci când se îndrăgostește de frumoasa jurnalistă Vicki Vale (Kim Basinger), iar pe măsură ce intriga evoluează, Bruce va descoperi că între el și Joker există o legătură mult mai semnificativă decât părea la prima vedere… În cele din urmă, două personaje puternice și două ideologii diferite (dreptatea și fărădelegea) se vor înfrunta într-un final spectaculos.

Punctul forte al filmului

Principalul punct forte al filmului îl reprezintă interpretările excelente ale actorilor principali, Jack Nicholson și Michael Keaton.

Nicholson face un rol de zile mari. Versiunea această a Joker-ului este destul de fidelă celei din benzile desenate, iar cel mai plăcut aspect este felul în care acesta reușește să creeze un personaj care amuză și înspăimântă în egală măsură. Clovnul diabolic are în același timp jovialitatea unui bufon și mintea rece și calculată a unui Al Capone. Își schimbă temperamentul cu o abilitate cameleonică, te poate face să râzi și să te oripilezi în același timp, putând să ucidă și să spună o glumă savuroasă în aceeași scenă. Nicholson are o prezență puternică pe ecran, fură aproape toate scenele în care apare, existând chiar voci care spun că l-a eclipsat pe Keaton în propriul film. Un alt aspect reușit este râsul său, în același timp amuzant, molipsitor și extrem de sinistru.

Tipic pentru Nicholson, personajul său are și cele mai memorabile replici din film („Have you ever danced with the devil in the pale moonlight?” e doar cel mai cunoscut exemplu). Pare de asemenea că se distrează copios în rol (a se vedea scena în care Joker vandalizează un muzeu), dar are exact acea doză optimă de nebunie și seriozitate pe care o cere personajul.Este un adversar de temut, înfricoșător și totuși carismatic, un personaj complex, diabolic dar totuși destul de fascinant. Și e foarte diferit comparativ cu alte personaje negative din filmele de acest gen din acea vreme. Pentru interpretarea sa, a primit nominalizări la Globul de Aur și BAFTA pentru „cel mai bun actor într-un rol secundar”.

Rol de excepție făcut de Michael Keaton în The Batman

Michael Keaton face și el un rol de excepție, dar deși poate părea ciudat azi, la vremea respectivă a fost considerat o alegere controversată. Cu mult înainte de epoca internetului, a petițiilor și a certurilor online dintre fani, anunțul că Keaton (un actor cunoscut pe atunci mai ales din filmele de comedie) va fi cel care va purta mantia Cavalerului Negru a stârnit o reacție de protest în rândul multor fani. Până la urmă, s-a dovedit că s-au înșelat și au făcut mult zgomot pentru nimic. Interpretarea lui Keaton este și astăzi considerată una dintre cele mai bune versiuni ale lui Batman. Asta se datorează în special carismei actorului, felului profesionist în care intră în pielea personajului și a abilității sale de a portretiza foarte convingător psihologia duală a eroului, dând un aer melancolic lui Bruce Wayne și unul impunător și intimidant atunci când e în costum. Ca și Nicholson, Keaton atrage atenția atunci când pășește în cadru.

Atât individual, cât și împreună, cei doi actori fac deliciul privitorului. Într-un fel, atât Batman cât și Joker sunt doi ciudați, doi inadaptați ai societății, temuți și respinși, diferiți în gândire, dar și asemănători în unele privințe. Sunt, dacă vreți, două fețe ale aceleiași monede, iar acest lucru conferă filmului și o dimensiune psihologică.

Restul distribuției e și ea aproape la fel de bună și reușește cu succes să ofere un suport solid pentru intepretările actorilor principali. Kim Basinger o interpretează acceptabil pe frumoasa Vicki Vale (deși cinefilele vor observa cu o ușoară tristețe că rolul ei e de multe ori acela de „fată în primejdie”) iar Michael Gough e foarte bun în rolul blajinului și credinciosului Alfred (motiv pentru care a mai jucat personajul în alte trei filme). O mulțime de alte personaje secundare, atât originale, cât și inspirate din benzile desenate (Harvey Dent, Comisarul Gordon) întregesc restul tabloului.

Pe lângă o distribuție foarte bine aleasă, filmul mai beneficiază și de o atmosferă deosebită, acest lucru datorându-se, în principal, calităților tehnice. Efectele speciale folosite sunt bune, însă accentul cade mult pe decoruri și costume. Aspectul orașului Gotham este de notat în mod special. Arată ca un oraș din secolul 20, doar că nu-mi dau seama din ce deceniu: exterioarele arată mai degrabă gotic, interioarele sunt aranjate în stil art deco, gangsterii folosesc mitraliere Tommygun și au costume din anii ‘30, dar lumea conduce mașini moderne și are televizoare color în case. Este un oraș anacronic, în afara spațiului și timpului, un loc ce poate exista confortabil în imaginația spectatorului.

Costumele sunt și ele bine realizate, cu gangsteri care au pălării de tip fedora, ca-n filmele clasice cu mafioți, în timp ce restul personajelor se îmbracă relativ mai modern. Contrastul mi s-a părut interesant și dă o personalitate aparte filmului. Piesele de rezistență sunt bineînțeles costumele lui Batman și Joker. Personajul negativ se îmbracă țipător și arată fidel celui din benzile desenate, în timp ce costumul lui Batman e sobru și arată foarte, foarte cool. Diversele gadget-uri și vehicule pe care le folosește eroul arată și ele foarte bine, mai ales Batmobile-ul, care este unul dintre elementele memorabile ale filmului.

Coloana sonoră a lui Danny Elfman este de excepție

La atmosfera peliculei contribuie foarte mult și muzica de excepție a lui Danny Elfman. Pentru mulți, această coloană sonoră este cel mai emblematic element al filmului. A ajuns să fie atât de asociată personajului, încât o versiune a temei muzicale principale a fost folosită în genericul de început al serialului de animație Batman: The Animated Series din 1992. Pe lângă muzica orchestrală a lui Elfman, au mai fost folosite și câteva melodii create special pentru film de către Prince. Unii critici contemporani au notat negativ acest adaos, însă mie mi-au plăcut melodiile, consider că se potrivesc în contextul poveștii și sporesc și mai mult anacronismul din film.

Desigur, există și unele reproșuri. Povestea este destul de simplă și convențională, lupta clasică dintre bine și rău. Unii o vor aprecia, spunând că exact asta caută într-un film cu supereroi, însă cei care se așteaptă ca intriga să fie la fel de inovatoare ca și aspectul vizual vor rămâne dezamăgiți. Batman arată impresionant și este îndeajuns de sofisticat pentru un „film de popcorn”, însă nu dorește să iasă din convențiile genului.

Cinefilii obișnuiți cu filmele mai noi probabil nu vor fi impresionați de scenele de acțiune din acest film (puține și cu o coregrafie neimpresionantă), acest element fiind unul care nu prea a reușit să țină pasul cu timpul. Totuși, aceste defecte sunt compensate din plin de distribuția excelentă, de atmosfera gothic-noir memorabilă și de coloana sonoră excepțională.

Batman rămâne și acum o importantă piatră de hotar a genului. Alături de Superman (1978, Richard Donner), a avut o influență considerabilă asupra filmelor cu supereroi, sporindu-le popularitatea. Dacă ăsta e un lucru bun sau nu (dat fiind că unii consideră excesiv numărul de filme cu supereroi din ziua de azi) e bineînțeles discutabil. Dar eu zic că asta-i o discuție pentru o altă zi.

Indiferent care este opinia unora sau a altora legată de filmele de acest gen, Batman este o producție excelentă, formidabil jucată și cu o atmosferă pe care nu o vei uita prea curând.