20 de ani de la premiera filmului „The Lord of the Rings: The Fellowship of the Ring”

Ți-a plăcut? Distribuie mai departe în rețeaua favorită!

Cum azi se împlinesc 20 de ani de la premiera filmului „The Lord of the Rings: The Fellowship of the Ring”, la cinematograful Odeon din Londra, mi-am zis că e o ocazie excelentă să scriu și despre el, dat fiind că e unul dintre filmele mele preferate.

The Lord of the Rings a fost un proiect riscant încă de la început. După o primă ecranizare animată (Ralph Bakshi, 1978) care nu a avut succes nici la public și nici la critici, au urmat o serie de filme fantasy epice în anii `80 precum Conan the Barbarian (1982), Legend (1985) sau Willow (1989) însă în ciuda unor regizori de excepție (John Milius, Ridley Scott, Ron Howard), nu s-au bucurat nici ele de un succes prea mare.

Singurul film cu un succes mai semnificativ în rândul criticilor a fost Excalibur (John Boorman, 1981), care a concurat pentru Palme d’Or la Cannes. Așa că nimeni nu și-ar fi imaginat, la începutul anilor `90 (când proiectul pentru un nou film Lord of the Rings începuse să prindă iarăși contur) că un tânăr regizor de filme din Noua Zeelandă, pe nume Peter Jackson, specializat în drame independente și filme horror, va regiza una dintre cele mai faimoase trilogii cinematografice din istorie. Dar iată că imposibilul a devenit posibil, iar una dintre cele mai greu de adaptat serii de cărți a primit o ecranizare de zile mari.

The Lord of the Rings, un roman epic fantasy

Povestea filmului o urmărește pe cea a cărții epic fantasy cu același nume. Frodo Baggins (Elijah Wood), este un hobbit (o rasă de oameni de mici dimensiuni în universul fictiv al filmului) ce duce o viață tihnită într-un sătuc liniștit și netulburat de grijile lumii sau de trecerea timpului, fără măcar să viseze ce destin îl așteaptă în viitorul apropiat. Existența lui pașnică este bulversată în momentul în care vrăjitorul Gandalf (Ian McKellen) îl informează pe Frodo că inelul magic pe care-l avea unchiul său, Bilbo (Ian Holm), nu este un obiect fermecat oarecare, ci însuși Inelul Suprem, suveran peste inelele puterii, oferite semințiilor omenești cu secole în urmă de către maleficul Sauron. Învins în evul anterior, Sauron pierde Inelul și sursa puterii sale, însă sute de ani mai târziu, răul se trezește din nou la viață și caută să arunce o umbră întunecată asupra tărâmului.

Frodo, personajul principal al romanului

Frodo se trezește vânat de către slujitorii siniștrii ai lui Sauron, printre care se numără și un vrăjitor decăzut pe nume Saruman (Christopher Lee), însă pornind la drum alături de Gandalf și tovarășul său Samwise Gamgee (Sean Astin), acesta va întâlni noi aliați, printre care și un misterios războinic pribeag pe nume Aragorn (Viggo Mortensen), al cărui destin are o însemnătate mult mai mare decât pare la prima vedere.

Frodo și noii săi însoțitori vor forma Frăția Inelului, a cărei misiune e să ducă Inelul în Mount Doom, un uriaș munte vulcanic, locul în care acesta a fost făurit și singurul loc unde poate fi și distrus. Însă Inelul are o minte, o voință proprie, dorind să se unească din nou cu stăpânul său, așa că va încerca din răsputeri să-i ispitească și să-i corupă pe membrii Frăției. Nimeni nu este mai presus de tentație, nici măcar Frodo, care a acceptat de bună voie și cu cele mai bune intenții această misie, și care este determinat să o ducă până la capăt, în ciuda oricărui obstacol.  Iar în tot acest timp, forțele răului ridică în secret o armată de creaturi ale întunericului, în scopul unei invazii masive.  Soarta lumii atârnă de un fir de păr…

Filmul are o intrigă foarte interesantă

Intriga filmului este foarte interesantă și m-a captivat atât de mult, de la început și până la sfârșit, încât mi-ar fi greu să aleg care au fost scenele mele preferate, deaorece efectiv e unul dintre puținele filme la care mi-a plăcut fiecare minut. Pelicula oferă un spectacol vizual grandios, este plină de aventură, peisaje și locuri fantastice care-ți taie respirația, și populată de ființe uluitoare, de la elfi feerici la demoni uriași care mânuiesc biciuri de foc.  

Întreaga călătorie a Frăției pentru a distruge Inelul nu este un simplu „quest” care să-i umple pe protagoniști de glorie trecătoare, ci o misiune periculoasă și disperată, cu șanse mici de izbândă, care poate ușor da greș în orice clipă, oricare dintre personaje putând cădea pradă ispitei reprezentate de Inel.

Este o poveste simplă, dar care explorează teme interesante, oferind pilde subtile despre prietenie, datorie, sacrificiu, tentația răului și despre lupta dintre întuneric și lumină care se dă în fiecare dintre noi.

Este o viziune asupra lumii destul de conservator-creștină (Tolkien era un catolic convins), așa că probabil nu va rezona cu o anumită parte a publicului, însă mie mi s-a părut captivantă, bine scrisă, prezentată cu mult bun gust și pe alocuri extrem de emoționantă. Scenariul adaptează foarte bine povestea cărții pentru marele ecran, chiar dacă au fost necesare unele modificări, în unele momente aventura idilică din cărți fiind înlocuită de scene de suspans și acțiune, precum și momente de o atmosferă mai sumbră și mai apăsătoare comparativ cu pasajele din roman.

Distribuție de excepție

 La calitatea poveștii contribuie din plin și distribuția, mai ales Wood, McKellen și Mortensen, care oferă interpretări excelente. Pe lângă actorii menționați, mai apar și alții cunoscuți din alte producții (Sean Bean, Liv Tyler, Cate Blanchett, Hugo Weaving, John-Rhys Davies, etc.) în timp ce alții (Orlando Bloom, Billy Boyd) s-au făcut remarcați datorită acestui film.. Toți își interpretează foarte bine rolurile (nu există un singur rol slab sau un actor prost distribuit), filmul având unul dintre cele mai impresionante ansamble de personaj, din orice producție. De menționat și rolul lui Sean Astin, care îl interpretează foarte bine pe Sam, unul dintre cei mai credincioși prieteni și tovarăși întâlniți vreodată într-un film sau o carte.

Din punct de vedere audio-vizual, filmul este aproape fără cusur. Multe filme din ziua de astăzi par să se concentreze mai mult pe efecte speciale, în detrimentul poveștii, interpretărilor actoricești sau a calității artistice în sine. Văzând cât de plăcut ochiului este Fellowship, mulți ar fi tentați să creadă că este exact același gen de peliculă. Însă e greu să nu apreciezi grija, atenția pentru detalii și dragostea care au fost investite în această producție.

Efecte speciale foarte realiste

Efectele speciale făcute pe calculator arată grozav chiar și astăzi, e adevărat, însă filmul reprezintă mai mult decât animație digitală realistă. S-au folosit costume, machiaje sofisticate, miniaturi, interioare întregi construite meticulos pe platourile de filmare, iar pentru a reda diferențele de dimensiuni dintre hobbiți și celelelate rase, s-au folosit iluzii optice, unghiuri speciale de filmare, dubluri, ba chiar s-au folosit și de tehnici surprinzător de simple, precum costume cu câteva numere mai mari pentru personajele „înalte” sau actorii care interpretau personajele „scunde” stăteau în genunchi și erau filmați de la brâu în sus, o tehnică ce a funcționat uluitor de bine. Fellowship folosește toate trucurile artei cinematografice, iar acest lucru se vede în fiecare scenă a filmului.

Coloană sonoră compusă de Howard Shore este și ea fabuloasă și reprezintă unul dintre motivele pentru care filmul este atât de memorabil. De la melodiile vesele și liniștite din satul hobbiților la acordurile amenințătoare din Minele din Moria, muzica a contribuit din plin la realizarea atmosferei deosebite a filmului. Nu cred că exagerez mult dacă spun că reprezintă probabil magnum opus-ul lui Shore, și o realizare extrem de impresionantă.

Fellowship a „vrăjit” publicul cinefil la lansare, doar că spre deosebire de alte producții de gen, i-a cucerit până și pe critici, reușind performanțe greu de egalat chiar și astăzi. A primit treisprezece nominalizări la Oscar (inclusiv la „Cel mai bun actor într-un rol secundar” pentru McKellen), câștigând la patru dintre categorii („Cea mai bună imagine”, „Cele mai bune efecte speciale”,  „Cel mai bun machiaj” și „Cea mai bună coloană sonoră”). A fost de asemenea primul film epic fantasy nominalizat la Oscar, și primul care a câștigat BAFTA pentru cel mai bun film al anului.

O piatră de hotar în istoria cinematografiei

„The Fellowship of the Ring” constituie o piatră de hotar în cinematografia americană, amintind de producțiile grandioase care se lansau în epoca de aur a Hollywood-ului. A avut o influență considerabilă asupra filmelor epic fantasy, în special, precum și a celor fantastice, în general. Fără „Lord of the Rings” probabil că nu am fi văzut producții precum „Game of Thrones”, genul acesta de filme fantasy fiind considerate riscante și neprofitabile la acea vreme. Este o producție extraordinară, care cu greu te poate lăsa indiferent. Chiar dacă o parte din public s-ar putea să nu rezoneze cu o lume fantastică plină de nume și ființe inventate, este totuși un film la care nu i se pot reproșa (cel puțin din punct de vedere obiectiv) multe.

 Pentru mine, „The Lord of the Rings: The Fellowship of the Ring” a reprezentat o experiență de neuitat, care m-a emoționat cum puține filme au reușit să o facă. Este o adevărată odă adusă imaginației umane, și un film care reușește să fie accesibil publicului larg, fără a-și compromite însă calitățile artistice. Și, de ce să nu recunosc, consider că este unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată.

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *